Parintii!
Fara ei alergam prin viata goi. Cand esti mic nu poti respira decat prin ei. Cand cresti ti se pare ca fara ei esti cel mai bine. Cand viata te loveste iar si iar, simti ca fara ei nu mai poti. Tot ce gandesti/faci este datorita lor, cei care te-au conceput si crescut asa cum au stiut ei mai bine. Nimic nu mai are sens fara ecoul lor!
Esential este ca de la ei pornim si la ei ne intoarcem, indiferent ce traseu am alege prin viata…
Cand esti departe de ei… ramai calator pustiu si gol, umbli prin viata si-ti cauti rost, abia astepti sa te intorci…
E nevoie de ea, „doamna viata”, cu experienta ei trista sau vesela sa ajungi sa-i pretuiesti mai mult decat poti pretui vreodata pe cineva… si nu mai vrei sa pleci de langa ei!
Ramai acolo in ei fara sa-ti mai pese de ce a fost, de ce ai invatat, pentru ca doar langa ei esti TU, cel adevarat si necunoscut. Necunoscut nici pentru tine, pentru ca abia atunci incepi sa te redescoperi… ai uitat tot ce ai fost candva, ai uitat totul, pentru ca iarasi ea „doamna viata” te-a facut sa stergi si sa fii altul decat ai fost facut…
Si ce bine e acum… cand intelegi cine esti si de unde vii… si ca fara ei nu vrei sa mai fii…
Mi-e cald si moale in suflarea lor, mi-e somn si foame de umbrele lor!
Va iubesc!